Articol dedicat eroilor care fac parte din Hospice Casa Speranței

              N-am timp! De câte ori auzim această replică într-o zi, sub această formă sau cu ușoare variațiuni?  Este o afirmație auzită aproape zilnic, de multe ori, fără a exista argumente care să o susțină. Timpul este același pentru toți, există 365 de zile, de oportunități-  modul în care alegem să îl gestionăm diferă spune o vorbă care, deși un truism, a ajuns să fie percepută ca un clișeu. Da, poate simplific, pentru că fac abstracție de resurse sau de potențial, însă, cum poți să știi dacă poți realiza ceva, sau cum poți construi ceva, dacă nu încerci și dacă nu începi să…

              Pentru mine, ca părinte, expresia nu am timp, spusă mai ales de cineva fără copii, mi se pare o glumă, la început, apoi o dovadă clară de lipsă de organizare și de direcție. Evident am fost și eu acolo când nu aveam obligații sau responsabilități extra (familie) și conștientizez mai bine acum cât de mult pierdeam timpul aiurea. Când spun pierdut timpul, mă refer la a nu realiza/ crea/ produce ceva (util) astăzi, pentru mine, pentru ceilalți, pentru mâine. Pentru că eu cred că atunci când creezi, atunci trăiești cu adevărat în prezent, pentru că atunci ești conștient de cine ești, ce ești, ce poți să faci azi, ca mâine să fii și să creezi ceva mai bun.

              Când pierzi un lucru ajungi să realizezi importanța acestuia (altă afirmație privită ca un clișeu perimat), cu atât mai mult când acel lucru a căpătat statutul de banalitate. Adică să ai parte și să te bucuri de toate simțurile, să ai libertatea de exprimare și de mișcare, par niște lucruri inerente ale vieții cotidiene (pentru anumite societăți/ țări), fiind depreciate ca valoare și importanță în lipsa existenței unor constrângeri. Uităm că de-a lungul timpului, evoluția la nivelul gândirii și avansul tehnologic au avut loc mai intens în cazul unor restricții, dureri, căutări și nevoi de stabilitate și confort.

              Deci expresia nu am timp, paradoxal, sub presiunea timpului, determină un efort și o canalizare de resurse și voință la un nivel superior (de care poate nici nu eram conștienți) pentru a finaliza o activitate sau pentru a atinge un obiectiv. Ne dăm seama că am comprimat timpul și am realizat ceva mai repede decât credeam, fără să cunoaștem teoria relativității ai lui Einstein (noaptea dinaintea unui examen din viața de student vă spune ceva?). Și totuși, deși dăm dovadă de o capacitate deosebită de a ne angrena voința și energia într-o zi cât alții într-o lună, fără să ne dăm seama, alunecăm pe o pantă a procrastinării și ajungem să trăim, cu adevărat, 1 zi dintr-o lună, restul zilelor fiind suspendați într-o formă de amânare sau de trăire by default.

              De mâine, mă apuc de sport, de citit, de mâncat ”sănătos”, de terminat proiectul X, etc. . Nu zic că este rău să pui pe pauză, câteodată, anumite activități personale, pentru că ne prinde bine și un timp în care să nu facem ceva anume, în care să ”go with the flow” sau să ne dedicăm pur și simplu timpul și energia noastră pentru familie, un amic, un străin, astfel încât să afirmăm azi nu am timp să fac tot ceea ce îmi doresc, noroc că e și mâine o zi (poate).

              Care este pasiunea ta pentru care aștepți timpul potrivit?  Ce dorești să construiești în viitor când o să crezi că ai resursele potrivite? Cum o să știi că a sosit momentul potrivit pentru a-ți folosi adevăratul potențial și deplinătatea voinței pentru obiectivul tău? Când o să acționezi azi, fără să aștepți ziua de mâine?

              Sunt 365 de zile într-un an, dar asta nu înseamnă că timpul ne aparține, nu înseamnă că este o certitudine că ne vom putea bucura deplin de toate aceste zile… dacă tu crezi că azi nu ai timp, ce te face să crezi că mâine va fi diferit? Câte zile alegi să trăiești? Cum stai cu timpul?  Just do it! Live! Laugh! Love!