Ne trezim, ne bem cafeaua, mergem la muncă/ ne ocupăm de afacerea noastră, revenim acasă, poate sală, o carte bună, puțin circ la TV și somn. Viața de zi cu zi este ca un cerc, pe care ajungem să-l desenăm zilnic cu mici deviații și imperfecțiuni voite sau fortuite.
De fapt dacă este să reducem totul la o ecuație simplă, vom avea 2 constante sigure- nașterea și moartea, precum și o variabilă (in)certă- viața, care, prin variațiunile ei va umple sau micșora cercul vieții. Paradoxul care îmi vine în minte (acum la cafeaua de dimineață) este că sub incidența entropiei primordiale, oamenii par să aibă înscris în codul ADN dorința și pornirea de a nu se mulțumi cu o stare de zen. Adică atunci când toate merg bine, când ești liniștit personal, social, metafizic, etc., apare un element, invocat sau provocat care să te scoată puțin din cercul tău perfect. Și te enervezi, impacientezi, îți crește pulsul, ieși afară, respiri, privești cerul și brusc te lovește o revelație- băi ce fain arată norii ăia și auzi ce profund cântă pasărea aia și ce aer încărcat de toamnă cu miros de frunze galbene, WOW sunt viu.
Carevasăzică o perturbare în curgerea uniformă a cercului perfect, a intervenit pentru reașezarea pixului care trasează cercul vieții, pentru că în goana inerentă de a ajunge la punctul final, omitem esențialul drumului pe care îl parcurgem. Nu cred că este întâmplătoare perturbarea, cred că este doar un ajutor din partea haosului primordial al universului spre care tindem, să ne scuture puțin la realitate ca să ne savurăm prezentul, pentru că, timp este, doar noi suntem trecători.
