Principiul acțiunii și reacțiunii este omniprezent în jurul nostru în societate. De fapt condiționarea lui ”dacă”, ne este inoculat de la cea mai fragedă vârstă: ”dacă mănânci primești…”, ”dacă faci curățenie/ temele o să ai acces la…”. Această programarea WIFM (what’s in for me) își are fundamentul în cei 7 ani de acasă și continuă să se cimenteze prin intermediul sistemului de învățământ și ulterior la locul de muncă. Ajungem să asimilăm acest ”dacă” în normalitatea cotidiană și cumva ne mirăm când în jurul nostru alți semeni doresc să ajute, sprijine, să realizeze ceva pentru alții fără o condiționare anume (fie că le spunem voluntari, oameni care nu acceptă să fie doar observatori sau oameni prezenți). Ajungem astfel prizonierii lui dacă, așteptând ca (alt)cineva să ne elibereze. De la gesturi mici, intime, până la unele acțiuni sociale/ profunde, justificăm lipsa noastră de acțiune proactivă prin lipsa sau prezența unui dacă. Nu fac eu asta dacă altcineva e plătit/ desemnat să o facă, nu iau eu vreo măsură pentru a îndrepta un lucru dacă merge și așa și nu mă afectează direct…un fel de ”nu mă leg la cap dacă nu mă doare”.
Ce relație interesantă ajunge să (co)existe între ”dacă” și ”nu”. Ne trezim să acționăm dacă drobul de sare ajunge periculos de aproape să cadă sau dacă cineva a dat drumul unui bulgăre care se tot mărește și cumva va ajunge să ne amenință și pe noi. Protestăm virulent atunci când ceva nu ne convine însă ezităm să avem inițiativa pentru că, dacă ceilalți vor zice că…
Avem libertate de alegere, avem intelectul și gândirea adecvată ca să găsim o motivație intrinsecă și dincolo de un dacă rece și egoist. Poate pentru unii este deja prea târziu, dar cum ar fi pentru ceilalți care pot și vor, să observăm de câte ori ajungem să folosim condiționarea lui dacă în relația cu viitorul nostru și al societății și să depunem efort să schimbăm această paradigmă. Să creăm premisele pentru copii noștri dincolo de dacă, astfel încât să depășim această condiție actuală și să evoluăm- mental și social.
Cum ar arăta ziua noastră, viața noastră, societatea noastră, când am ajunge să facem acțiuni pentru că așa simțim, așa vrem, așa știm că ar fi bine (relativ pentru că folosim un sistem de referință definit de valorile și credințele acumulate/ inoculate) și nu pentru că dacă nu facem asta se va întâmpla ceva rău care ne poate afecta. Utopie? sau ultima speranța din cutia Pandorei.
Societate- educație-valori-credințe= un cerc perfect care ajunge să construiască sau să distrugă. În data de 02 August 2023, oamenii au consumat deja resursele de pe această planetă alocate în mod normal pentru 1 an, depășind capacitatea de regenerare și sustenabilitate a planetei astfel că azi trăim și consumăm ”pe datorie” fără să ne mai gândim nici măcar la viitor (evaluare făcută în baza la cât cosumăm, cât de eficient producem lucruri, câți oameni consumă resurse și capacitatea de regenarare a naturii). Paradoxal oarecum, pentru că nici dacă nu pare să mai aibă conținut…dacă ne-am gândi la ziua de mâine ne-am schimba din obiceiurile de azi.
Oare cu ce se poate înlocui dacă? Hai să…?
A trăi în prezent nu înseamnă a te îndopa azi cu tot ce poți pentru că mâine nu se știe…hai să depășim această gândire primitivă a omului de peșteră și să ne comportăm ca niște homo sapiens (om înțelept) și nu ca niște personaje din filmul Idiocracy.
