0724.76.00.44 hello@viatacadar.ro
      Alergare prin 2023

      Alergare prin 2023

                Anul 2023 a menținut ca obiectiv borna de 1000 km de alergare, deși am fost conștient că era puțin probabil să-i pot face având în vedere că am fost plecat din țară pe un alt continent cu o climă mai puțin propice alergării. Mă bucur că după întoarcerea în țară am putut face mai multe alergări, soția sprijinindu-mă să pot ieși (adică rămânând cu gașca veselă acasă), astfel că la sfârșitul anului am avut 400 de km alergați, 79 de alergări concretizați în 60 de ore de alergare.

                Am reușit să evit accidentările, majoritatea alergărilor fiind pe asfalt, bandă sau tartan, de asemenea am reușit să îmi mențin o condiție fizică bună (la nivel de masă musculară), astfel că am bifat 2 obiective importante stabilite la începutul anului.

                După ani în care a fost un must să particip la clasicele concursuri din Brașov (Intersport, Brașov Marathon, Brașov Heroes, Rafael), în anul care a trecut nu am bifat decât o cursă virtuală Aleargă Tu pentru Ei, organizată de Hospice.

                Totuși, cea mai frumoasă cursă la care am participat a fost în cadrul unui mic concurs de crossfit, iar cea mai dragă alergare a fot cea în care băiatul cel mare mi-a ținut companie pe bicicletă pentru aproape 5 km (viitorul sună bine).

                Pentru anul 2024, obiectivele sunt de principiu aceleași: fără accidentări și peste 1000 de km de alergare, pe cât posibil majoritatea în natură.    

      Wake up! Move on! Breath! Keep on Moving!

      365

      365

      Articol dedicat eroilor care fac parte din Hospice Casa Speranței

                    N-am timp! De câte ori auzim această replică într-o zi, sub această formă sau cu ușoare variațiuni?  Este o afirmație auzită aproape zilnic, de multe ori, fără a exista argumente care să o susțină. Timpul este același pentru toți, există 365 de zile, de oportunități-  modul în care alegem să îl gestionăm diferă spune o vorbă care, deși un truism, a ajuns să fie percepută ca un clișeu. Da, poate simplific, pentru că fac abstracție de resurse sau de potențial, însă, cum poți să știi dacă poți realiza ceva, sau cum poți construi ceva, dacă nu încerci și dacă nu începi să…

                    Pentru mine, ca părinte, expresia nu am timp, spusă mai ales de cineva fără copii, mi se pare o glumă, la început, apoi o dovadă clară de lipsă de organizare și de direcție. Evident am fost și eu acolo când nu aveam obligații sau responsabilități extra (familie) și conștientizez mai bine acum cât de mult pierdeam timpul aiurea. Când spun pierdut timpul, mă refer la a nu realiza/ crea/ produce ceva (util) astăzi, pentru mine, pentru ceilalți, pentru mâine. Pentru că eu cred că atunci când creezi, atunci trăiești cu adevărat în prezent, pentru că atunci ești conștient de cine ești, ce ești, ce poți să faci azi, ca mâine să fii și să creezi ceva mai bun.

                    Când pierzi un lucru ajungi să realizezi importanța acestuia (altă afirmație privită ca un clișeu perimat), cu atât mai mult când acel lucru a căpătat statutul de banalitate. Adică să ai parte și să te bucuri de toate simțurile, să ai libertatea de exprimare și de mișcare, par niște lucruri inerente ale vieții cotidiene (pentru anumite societăți/ țări), fiind depreciate ca valoare și importanță în lipsa existenței unor constrângeri. Uităm că de-a lungul timpului, evoluția la nivelul gândirii și avansul tehnologic au avut loc mai intens în cazul unor restricții, dureri, căutări și nevoi de stabilitate și confort.

                    Deci expresia nu am timp, paradoxal, sub presiunea timpului, determină un efort și o canalizare de resurse și voință la un nivel superior (de care poate nici nu eram conștienți) pentru a finaliza o activitate sau pentru a atinge un obiectiv. Ne dăm seama că am comprimat timpul și am realizat ceva mai repede decât credeam, fără să cunoaștem teoria relativității ai lui Einstein (noaptea dinaintea unui examen din viața de student vă spune ceva?). Și totuși, deși dăm dovadă de o capacitate deosebită de a ne angrena voința și energia într-o zi cât alții într-o lună, fără să ne dăm seama, alunecăm pe o pantă a procrastinării și ajungem să trăim, cu adevărat, 1 zi dintr-o lună, restul zilelor fiind suspendați într-o formă de amânare sau de trăire by default.

                    De mâine, mă apuc de sport, de citit, de mâncat ”sănătos”, de terminat proiectul X, etc. . Nu zic că este rău să pui pe pauză, câteodată, anumite activități personale, pentru că ne prinde bine și un timp în care să nu facem ceva anume, în care să ”go with the flow” sau să ne dedicăm pur și simplu timpul și energia noastră pentru familie, un amic, un străin, astfel încât să afirmăm azi nu am timp să fac tot ceea ce îmi doresc, noroc că e și mâine o zi (poate).

                    Care este pasiunea ta pentru care aștepți timpul potrivit?  Ce dorești să construiești în viitor când o să crezi că ai resursele potrivite? Cum o să știi că a sosit momentul potrivit pentru a-ți folosi adevăratul potențial și deplinătatea voinței pentru obiectivul tău? Când o să acționezi azi, fără să aștepți ziua de mâine?

                    Sunt 365 de zile într-un an, dar asta nu înseamnă că timpul ne aparține, nu înseamnă că este o certitudine că ne vom putea bucura deplin de toate aceste zile… dacă tu crezi că azi nu ai timp, ce te face să crezi că mâine va fi diferit? Câte zile alegi să trăiești? Cum stai cu timpul?  Just do it! Live! Laugh! Love!

      Dacă

      Dacă

                  Principiul acțiunii și reacțiunii este omniprezent în jurul nostru în societate. De fapt condiționarea lui ”dacă”, ne este inoculat de la cea mai fragedă vârstă:  ”dacă mănânci primești…”, ”dacă faci curățenie/ temele o să ai acces la…”. Această programarea WIFM (what’s in for me) își are fundamentul în cei 7 ani de acasă și continuă să se cimenteze prin intermediul sistemului de învățământ și ulterior la locul de muncă. Ajungem să asimilăm acest ”dacă” în normalitatea cotidiană și cumva ne mirăm când în jurul nostru alți semeni doresc să ajute, sprijine, să realizeze ceva pentru alții fără o condiționare anume (fie că le spunem voluntari, oameni care nu acceptă să fie doar observatori sau oameni prezenți). Ajungem astfel prizonierii lui dacă, așteptând ca (alt)cineva să ne elibereze. De la gesturi mici, intime, până la unele acțiuni sociale/ profunde, justificăm lipsa noastră de acțiune proactivă prin lipsa sau prezența unui dacă. Nu fac eu asta dacă altcineva e plătit/ desemnat să o facă, nu iau eu vreo măsură pentru a îndrepta un lucru dacă merge și așa și nu mă afectează direct…un fel de ”nu mă leg la cap dacă nu mă doare”.

                  Ce relație interesantă ajunge să (co)existe între ”dacă” și ”nu”. Ne trezim să acționăm dacă drobul de sare ajunge periculos de aproape să cadă sau dacă cineva a dat drumul unui bulgăre care se tot mărește și cumva va ajunge să ne amenință și pe noi. Protestăm virulent atunci când ceva nu ne convine însă ezităm să avem inițiativa pentru că, dacă ceilalți vor zice că…

                  Avem libertate de alegere, avem intelectul și gândirea adecvată ca să găsim o motivație intrinsecă și dincolo de un dacă rece și egoist. Poate pentru unii este deja prea târziu, dar cum ar fi pentru ceilalți care pot și vor, să observăm de câte ori ajungem să folosim condiționarea lui dacă în relația cu viitorul nostru și al societății și să depunem efort să schimbăm această paradigmă. Să creăm premisele pentru copii noștri dincolo de dacă, astfel încât să depășim această condiție actuală și să evoluăm- mental și social.

                  Cum ar arăta ziua noastră, viața noastră, societatea noastră, când am ajunge să facem acțiuni pentru că așa simțim, așa vrem, așa știm că ar fi bine (relativ pentru că folosim un sistem de referință definit de valorile și credințele acumulate/ inoculate) și nu pentru că dacă nu facem asta se va întâmpla ceva rău care ne poate afecta. Utopie? sau ultima speranța din cutia Pandorei.

                  Societate- educație-valori-credințe= un cerc perfect care ajunge să construiască sau să distrugă. În data de 02 August 2023, oamenii au consumat deja resursele de pe această planetă alocate în mod normal pentru 1 an, depășind capacitatea de regenerare și sustenabilitate a planetei astfel că azi trăim și consumăm ”pe datorie” fără să ne mai gândim nici măcar la viitor (evaluare făcută în baza la cât cosumăm, cât de eficient producem lucruri, câți oameni consumă resurse și capacitatea de regenarare a naturii). Paradoxal oarecum, pentru că nici dacă nu pare să mai aibă conținut…dacă ne-am gândi la ziua de mâine ne-am schimba din obiceiurile de azi.

      Oare cu ce se poate înlocui dacă? Hai să…?

      A trăi în prezent nu înseamnă a te îndopa azi cu tot ce poți pentru că mâine nu se știe…hai să depășim această gândire primitivă a omului de peșteră și să ne comportăm ca niște homo sapiens (om înțelept) și nu ca niște personaje din filmul Idiocracy.  

      Așteptând

      Așteptând

      Părând pe veci a răsări,
      Din urmă moartea-l paşte,
      Căci toţi se nasc spre a muri
      Şi mor spre a se naşte.

                  Așteptăm. În epoca vitezei și a informației cred că cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut este așteptarea. Începem cumva de mici, când încă suntem necunoscători ai lumii în care ne-am născut, așteptând să învățăm și să dezvoltăm capacitatea de a merge, motricitatea de a interacționa cu lucrurile așa cum vedem la cei din jurul nostru. Apoi așteptăm să creștem ca să auzim și afirmații pozitive când vrem să facem ceva (în loc de nu fă asta/ nu pune mâna/ nu…). Așteptăm să ne jucăm, să mâncăm, să ne întoarcem acasă de la grădiniță/ școală/ locul de muncă, ca mai apoi să ne uităm la ecrane, să citim sau să nimic.

                  Cumva această așteptare ne îndreaptă spre o bulă a noastră în care nivelul nostru de înțelegere și gândire percep că este ”safe zone”. Creierul caută echilibrul și stabilitatea, starea de repaos care să nu-l determine să consume prea multă energie, practic o pornire primitivă de autoconservare.

                  Cu trecerea timpului, ajungem să ne externalizăm așteptarea noastră asupra unor lucruri pe care le putem controla mai mult sau mai puțin, având în vedere că nu mai este vorba de un proces de învățare/ deprindere de noi abilități, ceea ce ne induce reale efecte de stres. Ajungem să așteptăm ziua de salariu, concediul, un nou episod din serialul preferat, cafeaua, o mică pauză- un repaos de la cotidian.

                  Astfel, stilul actual de a trăi, ne grăbește parcă repede înainte, perturbându-ne fix ceea ce este important- prezentul. Adică atunci când așteptăm și ajungem să ne grăbim spre ceva, ne proiectăm deja spre viitor uitând să savurăm prezentul, la adevărata lui valoare și intensitate a momentului (utilizând toate simțurile). Evident când voința și motivația se orientează mai mult spre așteptarea viitorului, rămâne cam puțin din acestea pentru acum. Nu exclud planificarea sau programarea, doar că percep un consum prea ridicat orientat spre așteptarea viitorului.

                  Conform unor teorii, ne construim viitorul zi de zi, prin ceea ce gândim și proiectăm mental- provocarea este, ca în momentul în care ne concentrăm pe destinație, să putem să ne bucurăm de călătorie.

                  Binecuvântarea și blestemul amalgamului de informații și posibilități, ne face ca mereu să dorim mult, apoi și mai mult, implicit să avem așteptări care cresc exponențial cu fiecare realizare/ obiectiv atins. Este ca o roată pentru șoareci pe care ajungem să o mărim, inconștient, cu fiecare pas pe care îl facem.

                  O soluție nu știu dacă există, un panaceu care să ne permită să așteptăm ceva/ pe cineva fără să ne erodăm ca individ mental și/sau fizic. În esență nisipul din clepsidră se va scurge cu sau fără voia noastră, în aceeași direcție, indiferent dacă percepem sau acceptăm asta.   

                  Înțelegerea și acceptarea așteptării prin prisma planificării/ a proiectării ne pot ușura prezentul. Să înțelegi că poți aștepta sosirea autobuzului, dar nu îl poți aștepta mai repede/ determina să ajungă mai repede, ne va ajuta să economisim energia. Cu ce ne ajută dacă ne consumăm pentru un lucru pe care nu îl putem controla cum ar fi timpul?

                  Societatea actuală este formată din dependențe și interdependențe care o construiesc ca și organizație structurată și funcțională (?). Este doar o încercare umană de a organiza haosul primordial din care ne-am născut, folosind o proiecție umană ce dorește să creeze ordine. Ca niște puncte neînsemnate într-o organizare haotică cosmică în care existăm, cred că ne rămâne doar să ne bucurăm de prezent, așteptând împlinirea unei ciclități existențiale inevitabile, așteptarea noastră fiind doar o picătură neînsemnată în infinitatea timpului prezent.    

      Alergare prin 2022

      Alergare prin 2022

                Pentru anul 2022, pe lângă cei 1000 de km stabiliți ca obiectiv principal, am avut ca obiective secundare să fac mai mult sport, mai bine și cel mai important, fără accidentări.

                Acum la final de 2022, pot spune că am reușit o creștere calitativă și cantitativă a alergărilor, fără a avea vreo accidentare. Conform aplicației Strava, am continuat să cresc, față de 2021, având mai multe zile active, mai mulți km alergați, mai multe alergări montane și nicio accidentare. Nu am reușit nici anul acesta să trec de 1000 de km alergați, însă având în vedere provocările fizice avute de-a lungul anului și oboseala nopților semidormite (așa e cu copii mici), consider că este o reușită faptul că am reușit să îmi îmbunătățesc condiția fizică.     

                Anul acesta am reușit să particip la Semimaratonul Intersport (21k), Brașov Marathon (38k), Aleargă tu pentru Ei -Hospice (21k),  Brașov Heroes (cursa familiei),  Maratonul Montan Rafael- virtual (10k), marea majoritate fiind pentru cauze sociale.

                Cea mai mare reușită din 2022 este terminarea cursei de 38 km la Brașov Marathon, care îmi lipsea din palmares, mai ales că în anul 2021 am ratat-o din cauza lipsei de antrenament. A fost de departe cea mai solicitantă cursă alergată de mine ever (căldura și efort intens) și deși mi-am zis că este a one time event, cu siguranță vreau să o repet în viitor (nu, nu sunt masochist ). Mă bucur de asemenea că am reușit să pensionez în decembrie perechea de Hoka One-Speedgoat 4, care se apropiau periculos de mult de 1000 de km, primind în schimb cadou de la Moșu, o pereche de Altra Olympus 5.

                Cea mai mare dezamăgire pentru 2022 (părerea mea personală, mă puteți contrazice dacă aveți argumentele), este legată de creșterea semnificativă a taxelor de participare la concursurile de alergare, deși sponsorii par să fie tot mai mulți, în timp ce plasele oferite odată cu kit-urile sunt tot mai frumoase și mai goale. Asta e, și în 2022 am alergat mai mult acasă la Brașov și mai puțin pentru medalii și tricouri.

                Pentru anul 2023, rămân doar 2 obiective principale,  respectiv menținerea unei condiții fizice bune și evitarea accidentărilor. Va fi un an mai dificil în ceea ce privește participarea fizică la concursurile din Brașov, fiind plecat din țară, cât despre alergările montane sau în aer liber, sper să le reîncep după luna august/ septembrie când voi reveni în țară.

                Pentru anul viitor, vreau să vă doresc să faceți cât mai mult sport, să aveți parte de echipament numai bun de transpirat și protejat (mai ales zona genunchi, gleznă, tendoane, ligamente, menisc), să simțiți satisfacția terminării unui concurs de alergare (nu are importanță distanța!)- respectiv efectul magic al încurajărilor înainte de a trece linia de sosire și a endorfinei simțite odată ce v-ați depășit propriile limite și să ieșiți cât mai mult în natură, departe de betoane și de tehnologie.  

      Wake up! Move on! Breath! Keep on Running!