Infinit

Iubirea este infinită, când suntem copleșiți de iubire, avem senzația că încălcăm mereu limitele – Carlo Rovelli

            Cineva spunea odată că ignoranța poate fi o binecuvântare, că cei care știu mai puține sigur sunt mai fericiți…în esență la nivel de individ, alegem la un moment dat să ne setăm acel nivel de ignoranță care să ne asigure un nivel de confort reflectat printr-o mulțumire interioară suficientă să nu o luăm razna pentru că nu reușim să atingem infinitul.

            Infinitul este relativ pentru fiecare din noi, deși în esență este la fel de nemărginit și de neatins pentru noi ca niște ființe mici și neînsemnate în acest Univers nemărginit. Dar totuși, în nivelul meu de ignoranță mă întreab dacă există o limită a infinitului, o modalitate de a-i atinge o latură/ o margine, asemeni credinței/ dorinței oamenilor din trecut că odată ajunși la marginea lumii vor cădea peste marginea ei? Așa ar fi mai simplu să îl pipăi şi să urlu: „Este! Dar oare ce este infinitul? cum se comportă? ce suntem noi pentru infinit sau oare putem cuprinde cu mintea noastră infinitul? Atât de puține întrebări, cât pentru câteva mii de generații de oameni.

            Filozofic vorbind, cred că dacă nu ai gustat infinitul, dacă nu ți-ai permis să te prăbușești în abisul (ne)cunoașterii fără margine al acestuia, nu știu dacă poți spune că trăiești cu adevărat; comportându-te ca un pion al fatalismului cosmic ești, însă exiști până ajungi să fi devorat de infinit. Atunci când ai fost atras în gaura neagră a iubirii, când ai uitat de tine și  ai devenit una cu infinitul, când începutul și sfârșitul nu au mai contat, materia și voința din tine coexistau hic et nunc.     

            Nu am fost niciodată un fan al fizicii, al științelor exacte, chiar dacă uitându-mă în jur observ că suntem cumva guvernați de cifre, matematică, efecte și interacțiuni sub semnul unei entropii estetice a unui Creator suprem care peste toată exactitatea științifică a suflat spiritul său creator. Chiar dacă un om de știință mi-ar spune că nu pot să cuprind cu mintea mea, să mă gândesc cât de mult este infinitul, nu aș putea sa-i accept această teoremă. Am gustat infinitul în brațele iubitei. Știu măsura infinitului, după ce am răspuns la întrebarea băiatului –ghici cât de mult te iubesc?  Iar natura îmi arată zilnic posibilități infinite de culori, sunete, mirosuri și texturi care îmi depășesc capacitatea experimentală a unei vieți de om.

Nu vreau să ating marginea Infinitului pentru că ar însemna să-i consum toate posibilitățile din nou și din nou, pentru o eternitate. Asemeni unui experiment dintr-o cutie, cu un măr al cunoașterii, aș fi condamnat să mă transform la infinit până când, paradoxal, aș ajunge cumva la o stare inițială și totuși diferită în esența cunoașterii și sub influența experimentării (trăirii) directe ca ființă conștientă și vie.  

            Accept că infinitul este aici înaintea mea și va fi și după ce materialul ce compune galaxia noastră se va scufunda într-o gaură neagră, gata să renască. Aleg să mă încred în Creatorul meu care este însuși Infinitul, iar eu, umila lui creație, după chipul și asemănarea sa, așa mic și neînsemnat, sunt un punct de praf care a fost creat și se va întoarce la acest Infinit.   

             Ce este Infinitul? Nu știu exact, mintea mea refuză să se blocheze în acest gând al unor calcule perpete, prefer să gust din acest Infinit, din formele sale așa cum le percepe și înțelege conștiința mea, puțin câte puțin, în fiecare zi, până când voi ajunge să nu mă mai gândesc la asta în liniștea absolută. 

PS. Că tot vin zilele de week-end, vă recomand să vă uitați la documentarul ”O călătorie spre infinit” pe platforma  Netflix, merită!