ViataCaDar – Be You, the World will adjust!

Așteptând

Așteptând

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

            Așteptăm. În epoca vitezei și a informației cred că cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut este așteptarea. Începem cumva de mici, când încă suntem necunoscători ai lumii în care ne-am născut, așteptând să învățăm și să dezvoltăm capacitatea de a merge, motricitatea de a interacționa cu lucrurile așa cum vedem la cei din jurul nostru. Apoi așteptăm să creștem ca să auzim și afirmații pozitive când vrem să facem ceva (în loc de nu fă asta/ nu pune mâna/ nu…). Așteptăm să ne jucăm, să mâncăm, să ne întoarcem acasă de la grădiniță/ școală/ locul de muncă, ca mai apoi să ne uităm la ecrane, să citim sau să nimic.

            Cumva această așteptare ne îndreaptă spre o bulă a noastră în care nivelul nostru de înțelegere și gândire percep că este ”safe zone”. Creierul caută echilibrul și stabilitatea, starea de repaos care să nu-l determine să consume prea multă energie, practic o pornire primitivă de autoconservare.

            Cu trecerea timpului, ajungem să ne externalizăm așteptarea noastră asupra unor lucruri pe care le putem controla mai mult sau mai puțin, având în vedere că nu mai este vorba de un proces de învățare/ deprindere de noi abilități, ceea ce ne induce reale efecte de stres. Ajungem să așteptăm ziua de salariu, concediul, un nou episod din serialul preferat, cafeaua, o mică pauză- un repaos de la cotidian.

            Astfel, stilul actual de a trăi, ne grăbește parcă repede înainte, perturbându-ne fix ceea ce este important- prezentul. Adică atunci când așteptăm și ajungem să ne grăbim spre ceva, ne proiectăm deja spre viitor uitând să savurăm prezentul, la adevărata lui valoare și intensitate a momentului (utilizând toate simțurile). Evident când voința și motivația se orientează mai mult spre așteptarea viitorului, rămâne cam puțin din acestea pentru acum. Nu exclud planificarea sau programarea, doar că percep un consum prea ridicat orientat spre așteptarea viitorului.

            Conform unor teorii, ne construim viitorul zi de zi, prin ceea ce gândim și proiectăm mental- provocarea este, ca în momentul în care ne concentrăm pe destinație, să putem să ne bucurăm de călătorie.

            Binecuvântarea și blestemul amalgamului de informații și posibilități, ne face ca mereu să dorim mult, apoi și mai mult, implicit să avem așteptări care cresc exponențial cu fiecare realizare/ obiectiv atins. Este ca o roată pentru șoareci pe care ajungem să o mărim, inconștient, cu fiecare pas pe care îl facem.

            O soluție nu știu dacă există, un panaceu care să ne permită să așteptăm ceva/ pe cineva fără să ne erodăm ca individ mental și/sau fizic. În esență nisipul din clepsidră se va scurge cu sau fără voia noastră, în aceeași direcție, indiferent dacă percepem sau acceptăm asta.   

            Înțelegerea și acceptarea așteptării prin prisma planificării/ a proiectării ne pot ușura prezentul. Să înțelegi că poți aștepta sosirea autobuzului, dar nu îl poți aștepta mai repede/ determina să ajungă mai repede, ne va ajuta să economisim energia. Cu ce ne ajută dacă ne consumăm pentru un lucru pe care nu îl putem controla cum ar fi timpul?

            Societatea actuală este formată din dependențe și interdependențe care o construiesc ca și organizație structurată și funcțională (?). Este doar o încercare umană de a organiza haosul primordial din care ne-am născut, folosind o proiecție umană ce dorește să creeze ordine. Ca niște puncte neînsemnate într-o organizare haotică cosmică în care existăm, cred că ne rămâne doar să ne bucurăm de prezent, așteptând împlinirea unei ciclități existențiale inevitabile, așteptarea noastră fiind doar o picătură neînsemnată în infinitatea timpului prezent.    

Infinit

Infinit

Iubirea este infinită, când suntem copleșiți de iubire, avem senzația că încălcăm mereu limitele – Carlo Rovelli

            Cineva spunea odată că ignoranța poate fi o binecuvântare, că cei care știu mai puține sigur sunt mai fericiți…în esență la nivel de individ, alegem la un moment dat să ne setăm acel nivel de ignoranță care să ne asigure un nivel de confort reflectat printr-o mulțumire interioară suficientă să nu o luăm razna pentru că nu reușim să atingem infinitul.

            Infinitul este relativ pentru fiecare din noi, deși în esență este la fel de nemărginit și de neatins pentru noi ca niște ființe mici și neînsemnate în acest Univers nemărginit. Dar totuși, în nivelul meu de ignoranță mă întreab dacă există o limită a infinitului, o modalitate de a-i atinge o latură/ o margine, asemeni credinței/ dorinței oamenilor din trecut că odată ajunși la marginea lumii vor cădea peste marginea ei? Așa ar fi mai simplu să îl pipăi şi să urlu: „Este! Dar oare ce este infinitul? cum se comportă? ce suntem noi pentru infinit sau oare putem cuprinde cu mintea noastră infinitul? Atât de puține întrebări, cât pentru câteva mii de generații de oameni.

            Filozofic vorbind, cred că dacă nu ai gustat infinitul, dacă nu ți-ai permis să te prăbușești în abisul (ne)cunoașterii fără margine al acestuia, nu știu dacă poți spune că trăiești cu adevărat; comportându-te ca un pion al fatalismului cosmic ești, însă exiști până ajungi să fi devorat de infinit. Atunci când ai fost atras în gaura neagră a iubirii, când ai uitat de tine și  ai devenit una cu infinitul, când începutul și sfârșitul nu au mai contat, materia și voința din tine coexistau hic et nunc.     

            Nu am fost niciodată un fan al fizicii, al științelor exacte, chiar dacă uitându-mă în jur observ că suntem cumva guvernați de cifre, matematică, efecte și interacțiuni sub semnul unei entropii estetice a unui Creator suprem care peste toată exactitatea științifică a suflat spiritul său creator. Chiar dacă un om de știință mi-ar spune că nu pot să cuprind cu mintea mea, să mă gândesc cât de mult este infinitul, nu aș putea sa-i accept această teoremă. Am gustat infinitul în brațele iubitei. Știu măsura infinitului, după ce am răspuns la întrebarea băiatului –ghici cât de mult te iubesc?  Iar natura îmi arată zilnic posibilități infinite de culori, sunete, mirosuri și texturi care îmi depășesc capacitatea experimentală a unei vieți de om.

Nu vreau să ating marginea Infinitului pentru că ar însemna să-i consum toate posibilitățile din nou și din nou, pentru o eternitate. Asemeni unui experiment dintr-o cutie, cu un măr al cunoașterii, aș fi condamnat să mă transform la infinit până când, paradoxal, aș ajunge cumva la o stare inițială și totuși diferită în esența cunoașterii și sub influența experimentării (trăirii) directe ca ființă conștientă și vie.  

            Accept că infinitul este aici înaintea mea și va fi și după ce materialul ce compune galaxia noastră se va scufunda într-o gaură neagră, gata să renască. Aleg să mă încred în Creatorul meu care este însuși Infinitul, iar eu, umila lui creație, după chipul și asemănarea sa, așa mic și neînsemnat, sunt un punct de praf care a fost creat și se va întoarce la acest Infinit.   

             Ce este Infinitul? Nu știu exact, mintea mea refuză să se blocheze în acest gând al unor calcule perpete, prefer să gust din acest Infinit, din formele sale așa cum le percepe și înțelege conștiința mea, puțin câte puțin, în fiecare zi, până când voi ajunge să nu mă mai gândesc la asta în liniștea absolută. 

PS. Că tot vin zilele de week-end, vă recomand să vă uitați la documentarul ”O călătorie spre infinit” pe platforma  Netflix, merită!