ViataCaDar – Be You, the World will adjust!

Semimaraton Brașov Ediția a XII-a

Semimaraton Brașov Ediția a XII-a

Prima cursă oficială din acest an a fost cea a Semimaratonului de la Brașov, ediția iarnă-toamnă primăvară, în ton cu vremea de afară. Cu o săptămână înainte la un antrenament de seară mă și gândeam ce lejer o să fiu îmbrăcat în tricou și pantaloni scurți, ca mai apoi vineri când mă uitam ce frumos ninge la Brașov și ce zăpadă de ski era în Poiana să mă uit la ceva mai consistent. Este adevărat că nu am renunțat la pantalonii scurți însă mi-am luat și o bluză de compresie și o geacă de vânt.  

Mi-am rezervat participarea încă din prima zi când s-au deschis înscrierile, deci prețul de 130 de lei a fost chiar acceptabil raportat la alte concursuri asemănătoare. Recunosc, și anul acesta am chiulit la alergările organizate de Adrian Iordache, însă printre picături am reușit să fac ceva alergări prin pădure/ pe Tâmpa (din nou recomandat este măcar o alergare completă). Restul antrenamentului a fost pe teren plat, evident lucru care se simte când alergi ulterior pe trail.

Kit-ul de participare a fost OK comparat cu alte concursuri (și raportat la costul de participare care încă este foarte accesibil), constând într-un baton Gold Nutrition, o apă Carpatica Flavours, un iaurt protein Olympus, o bandană de cap Scott oferită de Allmountain (NO SHORTCUTS – foarte fain mesajul și materialul), un pahar reutilizabil pentru hidratare (felicitări pentru inițiativa de a elimina paharele de plastic!), cipul de cronometrare, toate fiind puse într-o plasă de material, iar pe timpul cursei au fost puncte de hidratare și alimentare, la nevoie servicii medicale și de salvamont; după terminarea cursei hidratare cu un Ursus cooler, un desert Olympus și o mâncărică la pachet.

Am învățat din anii trecuți așa că în ziua concursului am pornit de acasă cu un Bolt, evitând stresul de a căuta loc de parcare sau de a pleca prea devreme cu mijloacele RATBv. Din Livada Poștei am făcut o încălzire ușoară până în Piața Unirii, mi-am lăsat geaca la un cort al Libra Bank (mulțumesc frumos de găzduire, chiar dacă nu aveam tricoul vostru, am uitat că sala de lăsat lucruri era în altă parte), am salutat câțiva cunoscuți găsiți în marea de participanți, apoi am intrat în atmosfera de start cu pulsul crescut și verificarea minutelor până la start.

Ca de obicei prima parte a traseului a fost mai aglomerată, ulterior după ce a început urcarea spre Poiană, s-a mai făcut ceva loc și de depășiri însă cu limitări dată fiind zăpada neașteptat de mare de pe traseu (am văzut filmarea de vineri însă recunosc nu mă așteptam la așa zăpadă).

Traseul a fost destul de provocator, în primă parte cu zăpadă și ceva gheață (bună ideea cu coarda de alpinism legată pe câteva porțiuni), apoi cu noroi din plin și cu frunze rămase peste iarnă, iar la final am regăsit și primăvara în floriile care au rezistat ninsorii târzii.    

Am alergat destul de relaxat, fără să forțez, ca după o răceală zdravănă, din păcate Altra Olympus 5 nu a fost cea mai bună alegere pentru cum se prezenta traseul, am alunecat destul de mult cu ei (chiar și o trântă de-a latul), ar fi mers mai bine perechea de Salomon Speedcross 4, însă trecem la lecții învățate.

Timpul a fost unul acceptabil la antrenamentul depus (2:36:08), am folosit doar un gel de alergare, iar după concurs am avut energie și să ies cu băieții pe afară câteva ore, iar următoarele 2 zile m-am putut mișca fără să mă plâng.

Ce mi-a plăcut la această ediție: prețul accesibil, kit-ul de participare, vibe-ul pozitiv, designul medaliei, traseul, marcajul de pe traseu (reutilizabil), paharul reutilizabil, provocarea celor 3 anotimpuri.

În rest mă bucur că nu am mai văzut pahare de plastic pe traseu, am fost puțin mirat de cât de îmbrăcați erau unii participanți (nu judec, fiecare cum simte) și din păcate am văzut destul de multe ambalaje de geluri pe jos (vreau să cred că erau căzute și nu aruncate).

La încheiere, BIG LIKE pentru voluntarii care au fost pe traseu și au făcut posibil să fim hidratați și să avem poze de pe traseu, iar pentru organizatori, evident ne vedem anul care vine!

Alergare prin 2024

Alergare prin 2024

         Anul 2024 a menținut ca obiectiv borna de 1000 km de alergare, cu toate deplasările pe care le-am avut și cu timpul în creștere pe care doresc să îl petrec alături de cei dragi. Mă bucur că după întoarcerea în țară am putut face mai multe alergări, soția sprijinindu-mă să pot ieși (adică rămânând cu gașca veselă acasă), astfel că la sfârșitul anului am avut 538 de km alergați (+34% față de 2023), 52 de alergări (-34%) concretizate în 69 de ore de alergare.(+16%); adică mai puține alergări dar exploatate la maxim.

          Am reușit să evit accidentările, majoritatea alergărilor fiind pe asfalt sau   tartan, de asemenea am reușit să îmi mențin o condiție fizică bună (la nivel de masă musculară), astfel că am bifat 2 obiective importante stabilite la începutul anului.

          Și în anul în care a trecut am încercat să particip la toate cursele organizate în Brașov, însă datorită deplasărilor de serviciu am reușit să mă bucur doar de Vertical Race IV (prima participare) și de Intersport Semimaraton; o premieră a fost participarea la evenimentul caritabil Autism24 la Constanța (105 km) și la Râșnov Medieval Run (25 km). Oricât mi-am dorit am ratat (din nou) participarea la Brașov Marathon, Brașov Heroes, Rafael, Hospice -Aleargă Tu pentru Ei, fiind plecat din Brașov. Evident anul acesta sunt optimist că voi fi în zonă și voi putea onora cu prezența mea cursele mele de suflet din Brașov.

          Mă bucur de asemenea că în anul 2024 am reușit să îmi mai updatez echipamentul cu o vestă de alergare Salomon Active Skin 12 și o centură sport de la Compressport, pentru 2025 urmând (poate) să achiziționez un ceas Coros Pace 3. 

          Pentru anul 2025, obiectivele sunt de principiu aceleași: fără accidentări și peste 1000 de km de alergare, pe cât posibil majoritatea în natură și cu bună dispoziție.    Wake up! Move on! Breath! Keep on Moving!

365

365

Articol dedicat eroilor care fac parte din Hospice Casa Speranței

              N-am timp! De câte ori auzim această replică într-o zi, sub această formă sau cu ușoare variațiuni?  Este o afirmație auzită aproape zilnic, de multe ori, fără a exista argumente care să o susțină. Timpul este același pentru toți, există 365 de zile, de oportunități-  modul în care alegem să îl gestionăm diferă spune o vorbă care, deși un truism, a ajuns să fie percepută ca un clișeu. Da, poate simplific, pentru că fac abstracție de resurse sau de potențial, însă, cum poți să știi dacă poți realiza ceva, sau cum poți construi ceva, dacă nu încerci și dacă nu începi să…

              Pentru mine, ca părinte, expresia nu am timp, spusă mai ales de cineva fără copii, mi se pare o glumă, la început, apoi o dovadă clară de lipsă de organizare și de direcție. Evident am fost și eu acolo când nu aveam obligații sau responsabilități extra (familie) și conștientizez mai bine acum cât de mult pierdeam timpul aiurea. Când spun pierdut timpul, mă refer la a nu realiza/ crea/ produce ceva (util) astăzi, pentru mine, pentru ceilalți, pentru mâine. Pentru că eu cred că atunci când creezi, atunci trăiești cu adevărat în prezent, pentru că atunci ești conștient de cine ești, ce ești, ce poți să faci azi, ca mâine să fii și să creezi ceva mai bun.

              Când pierzi un lucru ajungi să realizezi importanța acestuia (altă afirmație privită ca un clișeu perimat), cu atât mai mult când acel lucru a căpătat statutul de banalitate. Adică să ai parte și să te bucuri de toate simțurile, să ai libertatea de exprimare și de mișcare, par niște lucruri inerente ale vieții cotidiene (pentru anumite societăți/ țări), fiind depreciate ca valoare și importanță în lipsa existenței unor constrângeri. Uităm că de-a lungul timpului, evoluția la nivelul gândirii și avansul tehnologic au avut loc mai intens în cazul unor restricții, dureri, căutări și nevoi de stabilitate și confort.

              Deci expresia nu am timp, paradoxal, sub presiunea timpului, determină un efort și o canalizare de resurse și voință la un nivel superior (de care poate nici nu eram conștienți) pentru a finaliza o activitate sau pentru a atinge un obiectiv. Ne dăm seama că am comprimat timpul și am realizat ceva mai repede decât credeam, fără să cunoaștem teoria relativității ai lui Einstein (noaptea dinaintea unui examen din viața de student vă spune ceva?). Și totuși, deși dăm dovadă de o capacitate deosebită de a ne angrena voința și energia într-o zi cât alții într-o lună, fără să ne dăm seama, alunecăm pe o pantă a procrastinării și ajungem să trăim, cu adevărat, 1 zi dintr-o lună, restul zilelor fiind suspendați într-o formă de amânare sau de trăire by default.

              De mâine, mă apuc de sport, de citit, de mâncat ”sănătos”, de terminat proiectul X, etc. . Nu zic că este rău să pui pe pauză, câteodată, anumite activități personale, pentru că ne prinde bine și un timp în care să nu facem ceva anume, în care să ”go with the flow” sau să ne dedicăm pur și simplu timpul și energia noastră pentru familie, un amic, un străin, astfel încât să afirmăm azi nu am timp să fac tot ceea ce îmi doresc, noroc că e și mâine o zi (poate).

              Care este pasiunea ta pentru care aștepți timpul potrivit?  Ce dorești să construiești în viitor când o să crezi că ai resursele potrivite? Cum o să știi că a sosit momentul potrivit pentru a-ți folosi adevăratul potențial și deplinătatea voinței pentru obiectivul tău? Când o să acționezi azi, fără să aștepți ziua de mâine?

              Sunt 365 de zile într-un an, dar asta nu înseamnă că timpul ne aparține, nu înseamnă că este o certitudine că ne vom putea bucura deplin de toate aceste zile… dacă tu crezi că azi nu ai timp, ce te face să crezi că mâine va fi diferit? Câte zile alegi să trăiești? Cum stai cu timpul?  Just do it! Live! Laugh! Love!

Dacă

Dacă

            Principiul acțiunii și reacțiunii este omniprezent în jurul nostru în societate. De fapt condiționarea lui ”dacă”, ne este inoculat de la cea mai fragedă vârstă:  ”dacă mănânci primești…”, ”dacă faci curățenie/ temele o să ai acces la…”. Această programarea WIFM (what’s in for me) își are fundamentul în cei 7 ani de acasă și continuă să se cimenteze prin intermediul sistemului de învățământ și ulterior la locul de muncă. Ajungem să asimilăm acest ”dacă” în normalitatea cotidiană și cumva ne mirăm când în jurul nostru alți semeni doresc să ajute, sprijine, să realizeze ceva pentru alții fără o condiționare anume (fie că le spunem voluntari, oameni care nu acceptă să fie doar observatori sau oameni prezenți). Ajungem astfel prizonierii lui dacă, așteptând ca (alt)cineva să ne elibereze. De la gesturi mici, intime, până la unele acțiuni sociale/ profunde, justificăm lipsa noastră de acțiune proactivă prin lipsa sau prezența unui dacă. Nu fac eu asta dacă altcineva e plătit/ desemnat să o facă, nu iau eu vreo măsură pentru a îndrepta un lucru dacă merge și așa și nu mă afectează direct…un fel de ”nu mă leg la cap dacă nu mă doare”.

            Ce relație interesantă ajunge să (co)existe între ”dacă” și ”nu”. Ne trezim să acționăm dacă drobul de sare ajunge periculos de aproape să cadă sau dacă cineva a dat drumul unui bulgăre care se tot mărește și cumva va ajunge să ne amenință și pe noi. Protestăm virulent atunci când ceva nu ne convine însă ezităm să avem inițiativa pentru că, dacă ceilalți vor zice că…

            Avem libertate de alegere, avem intelectul și gândirea adecvată ca să găsim o motivație intrinsecă și dincolo de un dacă rece și egoist. Poate pentru unii este deja prea târziu, dar cum ar fi pentru ceilalți care pot și vor, să observăm de câte ori ajungem să folosim condiționarea lui dacă în relația cu viitorul nostru și al societății și să depunem efort să schimbăm această paradigmă. Să creăm premisele pentru copii noștri dincolo de dacă, astfel încât să depășim această condiție actuală și să evoluăm- mental și social.

            Cum ar arăta ziua noastră, viața noastră, societatea noastră, când am ajunge să facem acțiuni pentru că așa simțim, așa vrem, așa știm că ar fi bine (relativ pentru că folosim un sistem de referință definit de valorile și credințele acumulate/ inoculate) și nu pentru că dacă nu facem asta se va întâmpla ceva rău care ne poate afecta. Utopie? sau ultima speranța din cutia Pandorei.

            Societate- educație-valori-credințe= un cerc perfect care ajunge să construiască sau să distrugă. În data de 02 August 2023, oamenii au consumat deja resursele de pe această planetă alocate în mod normal pentru 1 an, depășind capacitatea de regenerare și sustenabilitate a planetei astfel că azi trăim și consumăm ”pe datorie” fără să ne mai gândim nici măcar la viitor (evaluare făcută în baza la cât cosumăm, cât de eficient producem lucruri, câți oameni consumă resurse și capacitatea de regenarare a naturii). Paradoxal oarecum, pentru că nici dacă nu pare să mai aibă conținut…dacă ne-am gândi la ziua de mâine ne-am schimba din obiceiurile de azi.

Oare cu ce se poate înlocui dacă? Hai să…?

A trăi în prezent nu înseamnă a te îndopa azi cu tot ce poți pentru că mâine nu se știe…hai să depășim această gândire primitivă a omului de peșteră și să ne comportăm ca niște homo sapiens (om înțelept) și nu ca niște personaje din filmul Idiocracy.  

Așteptând

Așteptând

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

            Așteptăm. În epoca vitezei și a informației cred că cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut este așteptarea. Începem cumva de mici, când încă suntem necunoscători ai lumii în care ne-am născut, așteptând să învățăm și să dezvoltăm capacitatea de a merge, motricitatea de a interacționa cu lucrurile așa cum vedem la cei din jurul nostru. Apoi așteptăm să creștem ca să auzim și afirmații pozitive când vrem să facem ceva (în loc de nu fă asta/ nu pune mâna/ nu…). Așteptăm să ne jucăm, să mâncăm, să ne întoarcem acasă de la grădiniță/ școală/ locul de muncă, ca mai apoi să ne uităm la ecrane, să citim sau să nimic.

            Cumva această așteptare ne îndreaptă spre o bulă a noastră în care nivelul nostru de înțelegere și gândire percep că este ”safe zone”. Creierul caută echilibrul și stabilitatea, starea de repaos care să nu-l determine să consume prea multă energie, practic o pornire primitivă de autoconservare.

            Cu trecerea timpului, ajungem să ne externalizăm așteptarea noastră asupra unor lucruri pe care le putem controla mai mult sau mai puțin, având în vedere că nu mai este vorba de un proces de învățare/ deprindere de noi abilități, ceea ce ne induce reale efecte de stres. Ajungem să așteptăm ziua de salariu, concediul, un nou episod din serialul preferat, cafeaua, o mică pauză- un repaos de la cotidian.

            Astfel, stilul actual de a trăi, ne grăbește parcă repede înainte, perturbându-ne fix ceea ce este important- prezentul. Adică atunci când așteptăm și ajungem să ne grăbim spre ceva, ne proiectăm deja spre viitor uitând să savurăm prezentul, la adevărata lui valoare și intensitate a momentului (utilizând toate simțurile). Evident când voința și motivația se orientează mai mult spre așteptarea viitorului, rămâne cam puțin din acestea pentru acum. Nu exclud planificarea sau programarea, doar că percep un consum prea ridicat orientat spre așteptarea viitorului.

            Conform unor teorii, ne construim viitorul zi de zi, prin ceea ce gândim și proiectăm mental- provocarea este, ca în momentul în care ne concentrăm pe destinație, să putem să ne bucurăm de călătorie.

            Binecuvântarea și blestemul amalgamului de informații și posibilități, ne face ca mereu să dorim mult, apoi și mai mult, implicit să avem așteptări care cresc exponențial cu fiecare realizare/ obiectiv atins. Este ca o roată pentru șoareci pe care ajungem să o mărim, inconștient, cu fiecare pas pe care îl facem.

            O soluție nu știu dacă există, un panaceu care să ne permită să așteptăm ceva/ pe cineva fără să ne erodăm ca individ mental și/sau fizic. În esență nisipul din clepsidră se va scurge cu sau fără voia noastră, în aceeași direcție, indiferent dacă percepem sau acceptăm asta.   

            Înțelegerea și acceptarea așteptării prin prisma planificării/ a proiectării ne pot ușura prezentul. Să înțelegi că poți aștepta sosirea autobuzului, dar nu îl poți aștepta mai repede/ determina să ajungă mai repede, ne va ajuta să economisim energia. Cu ce ne ajută dacă ne consumăm pentru un lucru pe care nu îl putem controla cum ar fi timpul?

            Societatea actuală este formată din dependențe și interdependențe care o construiesc ca și organizație structurată și funcțională (?). Este doar o încercare umană de a organiza haosul primordial din care ne-am născut, folosind o proiecție umană ce dorește să creeze ordine. Ca niște puncte neînsemnate într-o organizare haotică cosmică în care existăm, cred că ne rămâne doar să ne bucurăm de prezent, așteptând împlinirea unei ciclități existențiale inevitabile, așteptarea noastră fiind doar o picătură neînsemnată în infinitatea timpului prezent.